Atunci când tragi uşa după tine, în care parte te situezi cu adevărat, cât rămâne din povestea ta afară şi ce poţi lua pe furiş, fără să afle cineva, înăuntru? Laşi vreo adâncitură în miezul nopţii dacă te îndepărtezi în grabă, te va urma ea ca o umbră apoi, oriunde te vei duce? De ce uneori faptele îşi pierd înţelesul chiar daca s-ar explica la nesfârşit, în loc să se adune firesc, fără efort, precum zborul păsării încremenit pe stravezimea văzduhului? Răspunsul va fi întotdeauna după rostul şi apropierea fiecăruia, mai mult sau mai puţin din tot ce gândeşti, după dorinţă. În timpurile actuale, aşa-zis ale noastre, care se aşează peste noi cu de-a sila precum un giulgiu, ne apasă umerii şi nu avem cum le ocoli orice am face, întâlnim tot mai des vorbe cu sensuri noi, născute din alterarea brutală a limbajului. “Diversitate” pare a fi un cuvânt magic în măsură să explice aproape orice, e cheia ce deschide multe porţi, de-a valma, atât spre adevăr cât şi spre minciună. Ne lovim de el mereu. Și dacă discutăm despre locul unde artistul îşi petrece mare parte a vieţii meşterind tot felul de lucruri folositoare sau inutile, ce abordare ar fi mai potrivită? Pentru acest spaţiu atât de intim, depozitarul trăirilor şi emoţiilor, martor al deziluziilor, părtaş al speranţei şi reuşitei. În concluzie, imaginea răsfrântă a chipului său… Greu de stabilit… Deşi nu am auzit pe nimeni sunt sigur că s-a spus nu o singură dată că: “atelierul este acolo unde sunt eu”, “atelierul e pretutindeni” ba chiar extremul “eu nu am nevoie de atelier”. M-am întâlnit în schimb cu lamentări de genul: “atelierul e prea mic, greu de încălzit, costisitor, impropriu, nu suntem ajutaţi, etc, etc.” Încetul cu încetul ne deplasăm pe nisipuri mişcătoare unde punctele de vedere şi interesele sunt întotdeauna foarte diferite, nu de puţine ori chiar antagonice. Asta fără să mai luăm în calcul (ne)punerile de acord în privinţa a ce criterii trebuie îndeplinite pentru ca cineva să fie numit artist, cine e profesionist şi cine simplu amator, reguli peste reguli, ierarhii stufoase în continuă schimbare. Idolii de ieri daţi jos, înlocuiţi fiind cu cei de azi, dar atenţie, ei se clatină deja în anticipaţie pentru a face loc celor de mâine. Aşa e mereu cu moda atât de schimbătoare şi superficială, este golul în care cad invariabil toţi cei care aleg acest drum, culegi tot ce poţi azi, viitor nu există. Pe calea aridă, rănită cu pietre ascuţite şi pavată cu suferinţă se încumetă doar cei adevăraţi, aici e greul, nu mulţi vor să o urmeze, doar câţiva ajung la capăt. Atelierul are multe înţelesuri. Prea uşor nu pot fi cuprinse toate dintr-o privire. Ion Grigorescu întreabă de ce atunci când cineva care locuieşte într-un loc oricât de mic se plânge de lipsa atelierului: “Mă mir cum spun unii că n-au atelier dar au casă. Am făcut lucrarea “At Home”, 2005 (Fundaţia Gulbenkian) cu turul casei, camerele deja din 1976 sau 74 (există data), casa se împărţea în casă şi atelier, ochiul pătrundea peste tot, atelierul se distingea prin unelte şi depozite de lucrări, substanţe, altfel de perdea. Uneori atelierul deranjează, e nevoie de negocieri, e un pericol de expulzare, familia trebuie muncită pe această temă. Pe şantier s-au născut copiii, au avut parte de atelier, cred că le trebuie aşa ceva şi acum. Când am avut atelier am mutat toată casa acolo. Și nu eram singurul, mai erau unii dizgraţiaţi, izgoniţi, trăind cu amantele în aşteptarea divorţului. Domnul Gherasim (Paul) ascundea lucrările, atelierul devenea o modestă cameră unde discutam despre o carte, îmi dădea un măr, pâine, ne uitam la mobila ţărănească în aşteptare de ce? Trecătoare, de exmplu un stup din nuiele împletite şi pământ, poate din dulap scotea o ie, un zid era din ferestre, opera arhitectului Joja, pe geam se vedea piaţa Unirii şi ruinele Curţii Domneşti A câta?). Intram şi la alţii, celălalt Gherasim era copleşit de lucrări şi pe locul rămas una pe şevalet. La Bernea îşi făcuse rastel, dar obiectele nu aveau loc, parazitau. Primirea pe două fotolii ultracomode, lăsat pe spate şi unul şi altul spre binele creierului. Mai târziu, la Otopeni opera de-adevăratelea. Între Șelari şi Otopeni a fost Pangratti, i-ar trebui dedicate cărţi fiecăruia din atelierele astea. La mine v-a derutat epoca de renunţare la lucru, artă, creaţie. Decadenţa mintală a apărut treptat şi m-a înstrăinat. Se văd doar eresuri înainte de aruncare pentru urmaşi camere goale.”
“Recent mi s-a cerut o fotografie în atelier (expoziţia de la ASE). Mi-am făcut selfie, la sobă, ştiţi, sunt numele celor din familie, scrise de copii. O altă fotografie arată un câine de tablă pe autoportretul meu (nu al câinelui), totul lângă masă, în locul unuia dintre scaune (cca 1995 pentru Arta bate arta). Vreau să spun că oricum, ori sculptorul face sculptură în apartament, ori face casă din atelier, tot una-i. Viaţa e un continuum, de la nimic spre ceva, cu pauze la ambele capete.”
Întoarcerea de unde am plecat
Expunerile pe tema atelierului făcute de Ion Grigorescu le-am considerat lucrări vizuale ce ar putea fi înţelese mai bine dacă le-aş pregăti rama, cadrul care delimitează spaţiul, punând accentul acolo unde era necesar, balansând într-o parte sau alta atât cât a fost nevoie pentru o bună cumpănire. Introducerea făcută şi-a propus acest rol, nimic mai mult. Aşa cum în “Discuţia ramelor” am căzut de acord că graniţele sunt acolo independent de intenţiile noastre, la fel şi separarea de un fel sau altul ce însoţeşte actul creaţiei artistice este indispensabilă. Numeroasele vizite pe care i le-am făcut de-a lungul timpului, atât în Pitar Moş cât şi Vasile Alecsandri, au generat o stare de nedumerire, deşi aparent nu lucra undeva, periodic apăreau în expoziţii lucrări noi. De fapt era foarte simplu: atelierul, modest, se disimula în ambientul casei de locuit, nu se prezenta cu emfază cum te-ai fi aşteptat, nu era acea scenă de pe care se declamau convingeri absolute. Am considerat potrivit, pentru a închide cercul, să revenim de unde am plecat, cu reacţia domniei sale la rama propusă. Astfel, oarecum neaşteptat, şi-a găsit şi aceasta la rândul ei o ramă. Cadru al cadrului: “E frumos, are imagini sculpturale (sau de instalaţie) – cea cu uşa, de la început d. ex. – însă parcă prea bătut de vânturi, sigur, în aparenţă, totul se poate pierde, totul poate să nu aibă sens. Sorin Dumitrescu ne luminează, mai e şi Sfântul Duh care se antrenează (se bagă), selecţionează, ajută, operele. Alţii au crezut în hazard (M. Duchamp, şi colegi de-ai lui) pentru buna alegere şi cea valoare; cei care nu cred în nimic sau doar în ei înşişi (nula dies sine linea) se frământă în zadar (cuvântul e nepotrivit, e pe dos, zadar înseamnă aşteptare să primească un dar) ei se frământă degeaba. Găselniţa e la dispoziţia tuturor, numai să nu fie de la altul.”
Constantin Ţînteanu
Ion Grigorescu „Lumanari si umbrelute de papadie” (2016), papadie pe panza afumata cu lumanari, mir, 50×60 cm.
