Categorii
Articole Publicate

Atelierul pictorului Mihai Sârbulescu

Atunci când vorbim

Secretul unei cafele bune este să pui multă cafea mărturiseşte Mihai Sârbulescu amestecând în ceaşca frumos mirositoare, aromată puternic de profunzimile generoase, grosimi sub care se ghiceşte savanta combinaţie irezistibilă ieşită parcă din retorta unui alchimist, esenţă cu semnătură de negăsit în altă parte. Largheţea îi defineşte personalitatea, începând cu pasta groasă pusă într-o echilibristică pe muchie de cuţit şi încheind cu gesturile mărunte pe care numai un om cu prea mare dragoste de semeni le mai face. Deşi cunoaşte răspunsul mă îmbie de fiecare dată când îl vizitez cu o “unghiuţă” fie de whisky fie de palincă, nu ştiu ce pierd dar mă priveşte, o fi pe undeva un iad şi al celor care fac nazuri, nu am nici o îndoială. Dacă cineva m-ar lega la ochi să mă arunce în tunelul iepurelui aş recunoaşte fără greutate încăperea mirosind atât de familiar, amestecul culorilor de ulei cu fumul de ţigară, să descriu aş putea fiecare amănunt, câţi paşi faci de la şevaletul care a aparţinut lui Alexandru Ţipoia până la paleta lui Afane Teodoreanu, nu departe de cea a lui Simion Crăciun, bunul său prieten. Peretarul deasupra caloriferului sub fereastră de la Emil Ene, covorul boieresc acoperitor al întregului perete din planul îndepărtat şi pus, de ce nu mă mir, de-a-ndoaselea. Dulapul cu furnir gros în stil Biedermeier, înăuntru printre haine stă pitit un mic televizor, nu l-am văzut vreoodată însă am auzit de el, furnizor de filme cu bandiţi sau lupte marţiale gen Bruce Lee. Cele două lucrări de Paul Gherasim, singurele de altfel expuse, una pe hârtie în spatele canapelei, cealaltă pe pânză în dreapta intrării lângă crucifixul de lemn policromat. Dedesubt pe podea o bibliotecă din scânduri sprijinite pe picioare de cărămizi, construită la îndemnul şi conform concepţiei domnului Paul. Până nu demult era şi un fotoliu pe care l-am luat în Cabinetul de curiozităţi, acum îşi odihneşte bătrâneţile la Râşca. În expoziţie a fost însoţit de o notă scrisă de mână: “Pictori şi sculptori care au stat în acest fotoliu din anul 1988 când a intrat în patrimonial atelierului meu, până în toamna anului 2017, când a fost luat de Constantin Ţînteanu pentru Cabinetul de curiozităţi: Ioana Bătrânu, Gheorghe Berindei, Horia Bernea, Ioan Burlacu, Andrei Chintilă, Dorin Coltofeanu, Simion Crăciun, Cristian Diţoiu, Sorin Dumitrescu, Andreea Flondor, Constantin Flondor, Paul Gherasim, Ion Grigorescu, Mihai Horea, Ioan Iacob, Matei Lăzărescu, Paul Neagu, Dan Palade, Cristian Paraschiv, Horea Paştina, Mircea Roman, Valentin Scărlătescu, Ștefan Sevastre, Afane Teodoreanu, Mircea Tohătan, Constantin Ţînteanu, Vasile Varga, Florentina Voichi şi subsemnatul Mihai Sârbulescu.” E plăcut în atelier la Mihai. Oricât de mult ar fuma nu mă deranjează, dezordinea ordonată, Maria Nicolescu a încercat fără succes desigur să recompună totul în modele acceptabile omului cuminte şi disciplinat, întrebare: cum voi mai găsi ce îmi trebuie dacă le muţi de unde le-am pus? Aşadar salvat a fost muntele de tuburi cu vopsea şi hârtii mototolite, de asemenea masa populată cu întregul şi încă pe atât în plus. Mai nou a început să picteze autoportrete pe foi de hârtie fără să privească în oglindă, fără pensulă, doar cu ajutorul cuţitului de paletă. Rezultatul: mulţimea petelor de culoare, mari sau mici, luminează pâlpâind ca licuricii albul suportului sidefat ce parcă şi-ar lua zborul în palide adieri de vânt. La expoziţia “O lucrare pierdută”a dorit să expună unul abia ghicit, câteva urme de negru pe suprafaţa modestă puţin ruptă la un colţ, fixată oarecum brutal de cuiele bătute în blatul de lemn. Galeristul nu a fost mulţumit, aştepta cu totul altceva, mai placut privirii şi mai pe înţelesul clientului special invitat să vadă şi desigur, să cumpere. El vrea peisaje frumoase, flori încântătoare cu vesele şi pline de viaţă culori. Tristeţea, grijile, zile mohorâte urmate de nopţile fără somn să şi le ţină pictorul pentru el, prea multă durere în lumea asta şi nimeni nu-i amator pentru aşa ceva.

Fereastra atelierului 2015

Făina

Există câteva lucrări care ne scot întotdeauna din încurcătură ferindu-ne de multe bătăi de cap şi efort, sunt precum unele mirodenii rare care dau gustul felului de mâncare aparte de care îţi vei aduce mereu aminte cu plăcere făcând acea diferenţă dintre banal şi sublim. Constantin Flondor locuieşte la Timişoara, întotdeauna peste mână când e nevoie de ceva al său pentru o expoziţie să apelăm la serviciile unui curier, mai ales cand este pe grabă. Dar la îndemână se află faimoasa de acum lucrare “Făina”, nu trebuie decât să te întinzi puţin pentru a ajunge la raftul de sus, să o dai jos, eventual să o mai ştergi de praf. Tehnică mixtă pe hârtie intr-o ramă de metal, tonurile sale potolite, discretele griuri plăcute ochiului o fac să fie potrivită la orice, nu am dat greş niciodată până acum, la fel cu “Bolta de lumină” a lui Paul Gherasim expusă şi ea de mai multe ori. Eu le-aş arăta dacă s-ar putea la fiecare expoziţie, ca experiment cel puţin, garanţie că ceva tot merită văzut, deci privitorul nu a bătut drumul degeaba.

Lupta cu viaţa

Era seara târziu, ca vorbe de rămas bun înainte de a se îndepărta: a fost bine, am scăpat de încă o zi, sunt mulţumit. Mai fentase o dată tristeţea, mai păcălise o dată viaţa îngăduindu-şi un răgaz, de unde această melancolie, de ce corvoada nesfârşită, de unde blocarea într-un perpetuum mobile sufocant fără cale de ieşire? Prin geamul prăfuit se vedea curtea interioară. Porumbeii îşi luară zborul speriaţi peste acoperişurile adunate într-o configuraţie aproape abstractă, tencuieli coşcovite gata să cadă adăugau un sentiment în plus şi nu înspre bine. Cu toate acestea mie îmi plăcea priveliştea, demnă de pus pe suprafaţa albă a pânzei ce stătea fixată pe şevalet. L-am întrebat de ce nu a pictat-o vreodată, doar e aici sub nas, a dat vina pe contre-jour-ul supărător pentru ochi şi mână, aşa ceva nu e posibil, nici de dorit.

Lupta cu pictura

Nimic nu se face cu uşurinţă, dimpotrivă totul este chin şi împovărare. Eu nu înţeleg aceste lucruri, acolo unde ar trebui să fie sărbătoare şi lumină de ce să fim legaţi cu zbucium şi corvoadă? Ce ursitoare la naştere a spart oglinda frumuseţii făcând-o mai dureroasă decat ar putea să fie, darurile primite plătite cu vârf şi îndesat, dar cum să ne plângem când Van Gogh se împuşcă în fiecare zi, cui să îi pese? Toţi aşteaptă ca artistul să moară, să o ia razna de nebun pe câmpii, dacă s-ar putea să-şi zugrăvească înţelesul cu sângele propriu, sacrificiu al arderii de tot, ruperea întregului în mii de imagini ale coşmarului. Sună bine, ce romantic… Mai bine te făceai slujbaş al sistemului, sunt mulţi care s-au descurcat de minune, belşug peste veselie, nu mai priveşti în urmă. Dar pe mâna cui să laşi angrenajele delicate din traiectoria Lumii, cine ar mai veghea să nu ne prăbuşim chiar cu totul în abis?

Efemera

“Siderat. Praf şi pulbere. Anotimpurile. Fără timp nicicând.” Scris apăsat cu o culoare cărămizie care se ia pe degete. Pe spatele hârtiei rupte în două un text la imprimantă: *Thank you so much for sending the book about Mihai Sarbulescu to the Rijksmuseum Research Library. The beautiful album arrived today. A valuable addition to our library collection.” Din nou cu un creion şi tot apăsat: ” Eu aşa de dragul picturii, m-am îndrăgostit de pictori.” Alături: “Amintiri din vremea când nu eram pisică.” Subliniat, poate fiindcă avea o anume importanţă: “O pictură pierdută.” Ce sunt acestea? Sunt bucăţi de hârtie acoperite peste tot de însemnări, plicuri nedesfăcute cu facturi înăuntru, scrise şi ele, texte tipărite ghicite printre litere de mână, de fapt o agendă improvizată, majoritatea părţilor ei ajunsă la gunoi, am strâns câte am putut în ideea de a face o expoziţie numită “Efemera”, nu ştiu când şi dacă se va materializa, deocamdată sunt martorii mei. Nu totul este desluşit, accidentele au acoperit unele pasaje facându-le ilizibile, petele de vin sau cafea ascund ceva dar dezvăluie altceva, se poate încropi un jurnal de bord chiar şi numai punând cap la cap peticele adunate de pe jos.

Autoportret

L-am rugat să mă ajute cu detalii despre atelier, loc în care îşi petrece o mare parte a timpului. Cu persuasiune am reuşit să-i smulg ceva, mi-aş fi dorit un roman întreg, s-au dovedit a fi doar câteva rânduri ce abia îi acoperă palma. Palmă care transformă tot ce atinge în aur: “Atelierul meu arată ca un coş de gunoi unde mă azvârl eu. S-a strâns în el de-a lungul vremii maldăr de vrute şi nevrute, mai mult nevrute. Mă fac că nu văd nevrutele. Nu am scăpare însă, cum mă mişc, mă mânjesc: culoare mai întâi, apoi praf şi pulbere. Fumul ţigării se întoarce mereu în nasul meu, orişicum mi-aş răsuci mâna. Scrumiera dă pe dinafară. Mâncarea se strică uitată în frigider. Scoarţa se revarsă cu capul în jos pe perete. Când mă vizitează cineva mă scuz pentru toată această harababură, simt că de fapt îmi cer iertare pentru eu însumi, pentru faptul că sunt aşa. Cel mai bine mă aflu totuşi în acest calvar care mă pune pe jar. Mă oglindesc în el, precum cu mâhnire Cetatea Neamţului de-atâtea veacuri în Ozana cea frumos curgătoare şi limpede ca cristalul!”

Constantin Ţînteanu

Mihai Sârbulescu „Autoportret” ulei pe hartie 1995
Mihai Sârbulescu „Autoportret” gravura 1975
Mihai Sârbulescu „Gradina lui Ovidiu si Marie-Jeanne”, ulei pe panza 2014
Mihai Sârbulescu „Iarna pe ulita” u/p 2015
Mihai Sârbulescu „Agapia” u/p 2004
Mihai Sârbulescu „Heruvimi” u/p
Mihai Sârbulescu „Agapia veche” desen 1975
Mihai Sârbulescu „Vas cu flori” u/p 2015
Mihai Sârbulescu „Vas” u/p 2015
Mihai Sârbulescu „Balcic” u/p 2015
Mihai Sârbulescu „Augsburg” desen 1990
Mihai Sârbulescu „Fantana” u/p 2015
Mihai Sârbulescu „Tescani” u/p 1985