Christian Paraschiv se distinge prin multitudinea faţetelor unei personalităţi complexe cu surprinzătoare modalităţi de exprimare. Îşi enunţă în 1981 crezul artistic: actul creaţiei trebuie să fie credinţă, cu nimic diferită de religie, doar aşa poate fi posibilă manifestarea sinceră şi consecventă până la capăt. Nu e uşor de mers pe drumul deschis de arta sa, poate şi mai greu să o înţelegi în deconcertantele amănunte, unele dintre formulele descoperite de el fiind ca cele din matematică, ştii că sunt adevărate, de o frumuseţe deplină, dar nu cunoşti demonstraţia nici modelul pe care se pliază. Indicii sunt suficiente dar e nevoie şi de o minimă iniţiere, la prima privire lucrările par a fi eşantioane dintr-un laborator ştiinţific, urme lăsate de un alchimist în căutarea elusivei pietre filozofale sau de creatorul unui Frankenstein modern. Mostre de piele de cultură cu elemente prelevate de pe braţul său, radiografii stranii cu organele interne ce trimit în imaginaţie spre pâlcuri de arbori dar şi cu porniri în sens invers, peisaje reale ce evocă reţeaua vaselor de sânge ori a capilarelor. În plus blană de animal cu intervenţii de culoare albă cu rezultatul dus în “no man’s land” unde interpretarea poate fi diferită, văzut ansamblul în funcţie de receptor, fie ca pictură, basorelief, obiect, uitată scriitură din vremurile de demult, fie ritm şi poezie, incantaţie şamanică, depozitar al memoriei, măsură a timpului ce s-a scurs. Eu le-am numit pe toate la un loc “blană eschivă” , le văd ca porţi de trecere într-o altă dimensiune, loc al atavismului, simplităţii primordiale, concentraţiei maxime de trăire pe suprafeţele mici, gest şi reţinere totodată, bucurii temperate. Dacă ecorşeul înseamnă om fără piele, expunere de carne vie, muşchi roşii de două ori dezgoliţi de acoperământ, de această dată vorbim de pielea fără om, piele ca haină, decor, accesoriu, suportul purtător de mesaj. Piele întoarsă pe dos ca multe dintre semnificaţii, înveliş care protejează dar şi multiplică informaţia, o păstrează pentru cei ce vor veni, într-o anumită măsură imortalizează efemera trecere a noastră pe Pământ, provocare ambiguă a unei nemuriri promise dar greu de atins pentru cei mulţi.
Cu vânt
Cum se raportează la viaţă artistul? Care sunt legăturile, semnificaţiile, ne ajută istoria să înţelegem? Și apoi, imagine în oglindă, unde alege să se poziţioneze faţă de moarte? S-a scris despre sălile de disecţie, desacralizarea corpului uman tăiat, cercetat pentru cunoaştere şi progres, rivalităţi, orgolii, învingători sau învinşi. Leonardo fura cadavre din cimitire ca să le studieze, Vesalius a lăsat planşe anatomice de neegalat, lucrate împreună cu Jan Stephan van Calcar, unul dintre elevii lui Tiţian, colaborare ce avea să influenţeze timp de secole tot ce s-a făcut în domeniu. Descoperirile ştiinţifice, microscopul electronic lărgesc orizonturi abstractizând reprezentările, ducându-le atât de departe în detaliu încât să pară de neînţeles pentru ochiul profan. Inevitabil trupul devine material de lucru, suport ori mijloc al expresiei plastice, ajunge să fie contemplat şi scrutat de către artistul ce caută sensul existenţei, el se apleacă asupra fiinţei sale în primul rănd, fiindcă e la îndemână şi îl preocupă mai mult. Explorează toate ipostazele posibile mergând atât de departe încât linia de separare dintre viaţă şi artă va apare tot mai neclară, greu de fixat, pictorul devine astfel relevant în aceeaşi măsură ca opera sa. Întreaga existenţă, chiar şi cele mai neînsemnate amănunte vor avea importanţa lor, cu precădere în ziua de azi când curiozitatea e o caracteristică esenţială, condiţionată de tehnologia informaţiei, comunicare în timp real, diversitate a mijloacelor folosite pentru acces imediat la audienţe mai mari ori mai mici. Să nu uităm însă, demersul artistic autentic este suficient sieşi, poate exista natural fără martori sau recunoştinţă. Christian Paraschiv acţionează în cadrul acestei paradigme cu naturaleţe, nu s-ar poziţiona diferit în nici o împrejurare, felul de a fi, personalitatea sa nu lasă loc pentru manifestări în spaţiile ştiute, forme comune banalizate prin repetări la nesfârşit. Nu întâmplător exprimă cu limpezime convingeri dătătoare de sens, credinţa sa nu poate fi decât una singură: “Poate miracolul corpului a venit odată cu apariţia cultului morţii, vezi Egiptul spre exemplu. Aproape de religia ortodoxă care îţi conduce viaţa pentru ceea ce va fi după moarte. Viaţa de apoi. Aici e paradoxul. Da, omul, artistul a vrut să înţeleagă, apoi mai târziu doctorul, omul de ştiinţă, omul filozof ce încearcă să depăşească lumeasca materialitate. Câtă cultură! În ziua de astăzi marii oameni de ştiinţă sunt din ce în ce mai convinşi că lucrurile au fost parcă făcute de cineva! Altfel nimic nu mai este de înţeles, nici fizica cuantică ce permite unui foton să fie în două locuri în acelaşi timp. Suntem ceea ce încercăm să fim. Dumnezeu este cu noi dar nu prea îl înţelegem încă.”
Nigredo
Negrul este culoarea limbajului, negrul cernelei din stilou, negrul plăcii de ardezie însemnat cu albul cretei, banda neagră a maşinii de scris. Negrul său a devenit închidere, linişte surdă, muţenie pe nevăzute. Se îngroapă în cărbune (1999 Piotrkow, Polonia) apoi se ridică în picioare într-o repetiţie a învierii. Sau ca descompunere a greutăţii materiei, închisoare a spiritului ce se eilberează prin renunţare. Negrul primul stadiu alchimic, performance în care se înveleşte în benzi subţiri de plumb ca o mumie, plumbul metal nigredo, toxic şi periculos pentru viaţă, moartea precondiţie a putrezirii (2000 Oudin Gallery, Paris). Drumul deschis către introspecţie şi autocunoaştere, analiza emoţiilor nu neapărat pe cale raţională, nucleul afectiv ca ţintă finală. Dureroasă e confruntarea cu realitatea interioară, cufundare în întunericul mai adânc decât orice abis, mai negru decât cel mai negru negru. Decapitarea este simbolul dar în egală măsură capul de corb. Se face referire la mortalitate, agonie pornită de la haosul interior, îndoială şi disperare, încercări neputincioase pentru aflarea existenţei obiective. Orice a trăit moare, tot ce e mort putrezeşte nascând o nouă viaţă. Dar dacă în adâncul beznei este aflat adevărul se va trece la următoarea fază, cea de albedo, lumină albă, stare de pace şi echilibru, cunoaşterea atitudinii potrivite, fântână sursă a vieţii din care izvorăşte tinereţea. Feminin şi masculin (1982): când bărbat şi femeie totuna sunt. Lumea fizică manifestare a dublei naturi la nivelul corpului, exprimare a celor două sexe, efemeritate predestinată dispariţiei. Ca spirit omul androgen este dualitate într-o unitate în afara timpului, spaţiului sau materiei, femininul şi masculinul în contopire, conştient şi subconştient ca tot unitar, adevărata identitate.
Cuvânt
În discuţia despre responsabilităţi şi vocaţie atrage atenţia asupra importanţei cuvântului, puterii lui, cum poate fi o armă cu două taişuri pentru bine sau pentru rău. Să nu uităm că trebuie drămuit cu grijă ca preţios dar ce este, prea multa folosire l-ar devaloriza, poate fi aproape distrus de cei ce nu îl respectă. În plus practicarea limbajului scris intră într-o categorie aparte, nu toţi cei chemaţi sunt aleşi, valorile însă totdeauna ies la iveală. “Semnul, punctul, suprafaţa sunt primele mărturii a ceea ce devine Cuvânt. Noi încercăm să nu Scriem dar conţinutul ne duce la Cuvânt. Care are conţinut şi conţinător, ceea ce îl defineşte prin limbaj plastic.”
Cutia cu fotografii
Nu este posibil să le pui într-un sertar al memoriei şi să le uiţi acolo, sunt mai mult decât simple imagini pe hârtie. Lucrările foto de dimensiuni foarte mici colorate în anii 60-70 au fost salvate de mama sa într-o cutie de pantofi. Fac parte din identitatea autorului sau mai bine spus a ceea ce alege să arate, trecut fetişizat pe care s-a acţionat cu o varietate de intervenţii: haşuri cu cerneală violet, decupaje, reansamblări de mici pătrate, un puzzle fixat cu bolduri ca într-un insectar de şcolar, accentuarea conturului cu ajutorul capselor metalice rotunde, acoperirea feţelor cu botniţe alungite ca cele de câine, pierdere a identităţii prin ascunderea chipurilor in spatele plasei de sârmă, alienare şi angoasă, dezumanizare şi reducere la un anonimat uniformizator, uscat, golit de sentimente într-un abandon resemnat, trimitere foarte precisa la destinul fiinţei umane din regimul totalitar comunist. Totul se explică cerebral, rece, detaşat, cu teama conştientizării ori acceptării traumei, orice trebuie lăsat în urmă, învelit, ferit de priviri şi astfel purificat, dus în afara durerii. Fiecare martor poartă un nume ca o plăcuţă de identificare a corpurilor ce zac în groapa comună presărată cu flori de nu mă uita: “Tânăr comunist” (1970), “Școlăriţa” (1973), “Reimagine” (1978), “Bunica, mama şi sora mamei” (1970), “Jocuri, Cuvinte încrucişate” (1970), “Image-Reimage” (1978), “Feminin-Masculin sau Moartea” (1997).
Poale în brâu (2018)
Lucrarea face parte din ciclul “Satul şi Ortodoxia”, plăcinte chiar înainte de a fi puse la cuptor, galbenul crud al oului întins pe aluatul moale cu mănunchiul penelor de pasăre. Performance ca trecere de la rutina şi simplitatea gestului anonim la mişcarea mâinii ca ceremonial, reconstituire în cadrul atelierului a unui moment aparte, pensulaţii pe imaginea fotografică, aduceri aminte şi reverii. S-a înfăţişat ca urmă lăsată de o stare aparte ce transcende timpul, strângere a lumilor de la răsărit spre apus, aducere împreună în modernitate dar şi în tradiţie, recapitulare a lucrurilor importante.
Negrul este culoarea limbajului iar Christian Paraschiv are încă multe de spus..
Christian Paraschiv, Pro Nomos, Galeria Romană, Bucureşti, 5 februarie-6 martie 2019.
Nomos Exposition Christian Paraschiv, Le Fonds de dotation Enseigne Des Oudin, Paris, 1 decembrie 2018-30 martie 2019.
