Piramidei lui Maslow din vremurile actuale i-a fost retezat vârful. Nu mai contează părticica responsabilă de latura sensibilă a fiecăruia, transcendentul e de neatins. Oamenii reacţionează previzibil de cele mai multe ori, în condiţii extreme îşi reconfigurează priorităţile refugiindu-se în zona asigurării nevoilor primare in primul rând. Instinctul de conservare devine singurul de luat în seamă . Artistul care oricum era un tolerat şi în zile mai bune a fost pus acolo unde îi este locul: produs inutil de care societatea se poate lipsi fără nici un regret. În acelaşi timp instalatorul îşi va ocupa pe scara valorilor locul binemeritat, la fel medicii, şoferii, vânzătorii, gunoierii şamd. Într-un sondaj realizat la începuturile molimei pe un larg eşantion s-a ajuns la concluzia că muzicianul, actorul, pictorul, poetul şi ceilalti confraţi sunt nefolositori, profesii de aruncat peste bord în situaţii de criză. Mai mult chiar, unii politicieni i-au sfătuit să se reorienteze spre alte ocupaţii mai practice, cerute de comunitate. Unii au protestat spunând că arta e totuşi muncă, necesară pentru sănătatea sufletului, ochiul care vede răul şi binele. Nu ştiu în ce măsură cei ce scandau cu însufleţire cândva “noi muncim nu gândim” i-ar crede pe cuvânt sau măcar le-ar păsa câtuşi de puţin, poate nici nu are importanţă. Conform Musicians’ Union din Marea Britanie o treime dintre cei din industria respectivă doresc să abandoneze meseria pentru care s-au pregătit, dezamăgiţi de perspectivele sumbre, fundătura fără speranţă în care au ajuns. 38% au declarat că nu au putut găsi nimic de lucru în pandemie, iar cei norocoşi au acoperit doar un sfert din activitatea timpurilor normale. În România lucrurile stau şi mai prost, fiecare se descurcă după cum poate, cunoaştem foarte bine cu toţii. Se ştie că drumul spre iad e pavat cu intenţii bune. Ministerul Culturii prin dorinţa sa de a întinde o mână de ajutor celor afectaţi a deschis în schimb, probabil fără să-şi dea seama, cutia Pandorei. Prin delegarea MNAC ca intermediar, cu achiziţii publice care nu au cum să rezolve mare lucru, nu se merge prea departe. Toţi vor fi nemulţumiţi iar la cei vulnerabili se va ajunge cu greutate sau deloc. Problemele sunt structurale din păcate, situaţia în care ne aflăm e doar hârtia de turnesol, oglinda în care se vede societatea în ansamblul ei, nimic altceva. După ce vom depăşi urgia se va continua la fel, selecţia naturală îşi va urma cursul imperturbabil, insensibilă desigur la nevoile mari sau mici. Iarna va fi urmată de o nouă iarnă, mai blândă totuşi, va răsări din nou soarele mult aşteptat. Unul cu dinţi, bun tovarăş cu gerul.Expoziţia “Cu ochii întredeschişi” prezintă creaţii recente ale unui număr de nouă artişti. Fiecare a reacţionat in felul sau la restricţiile şi condiţiile dificile de care s-a lovit. Unii s-au raportat direct la ele, prelucrând temele specifice, alţii au continuat un parcurs început anterior, încercând abordarea preocupărilor mai vechi dintr-un alt unghi. Acolo unde a fost posibil s-au experimentat ipostaze diferite, s-au folosit materiale noi. Ideea centrală nu poate fi decât una singură. Artistul, indiferent de împrejurări, face ceea ce ştie cel mai bine: lucrează.
Christian Paraschiv se distinge prin multitudinea faţetelor unei personalităţi complexe cu surprinzătoare modalităţi de exprimare. Îşi enunţă în 1981 crezul artistic: actul creaţiei trebuie să fie credinţă, cu nimic diferită de religie, doar aşa poate fi posibilă manifestarea sinceră şi consecventă până la capăt. Nu e uşor de mers pe drumul deschis de arta sa, poate şi mai greu să o înţelegi în deconcertantele amănunte, unele dintre formulele descoperite de el fiind ca cele din matematică, ştii că sunt adevărate, de o frumuseţe deplină, dar nu cunoşti demonstraţia nici modelul pe care se pliază. Indicii sunt suficiente dar e nevoie şi de o minimă iniţiere, la prima privire lucrările par a fi eşantioane dintr-un laborator ştiinţific, urme lăsate de un alchimist în căutarea elusivei pietre filozofale sau de creatorul unui Frankenstein modern. Mostre de piele de cultură cu elemente prelevate de pe braţul său, radiografii stranii cu organele interne ce trimit în imaginaţie spre pâlcuri de arbori dar şi cu porniri în sens invers, peisaje reale ce evocă reţeaua vaselor de sânge ori a capilarelor. În plus blană de animal cu intervenţii de culoare albă cu rezultatul dus în “no man’s land” unde interpretarea poate fi diferită, văzut ansamblul în funcţie de receptor, fie ca pictură, basorelief, obiect, uitată scriitură din vremurile de demult, fie ritm şi poezie, incantaţie şamanică, depozitar al memoriei, măsură a timpului ce s-a scurs. Eu le-am numit pe toate la un loc “blană eschivă” , le văd ca porţi de trecere într-o altă dimensiune, loc al atavismului, simplităţii primordiale, concentraţiei maxime de trăire pe suprafeţele mici, gest şi reţinere totodată, bucurii temperate. Dacă ecorşeul înseamnă om fără piele, expunere de carne vie, muşchi roşii de două ori dezgoliţi de acoperământ, de această dată vorbim de pielea fără om, piele ca haină, decor, accesoriu, suportul purtător de mesaj. Piele întoarsă pe dos ca multe dintre semnificaţii, înveliş care protejează dar şi multiplică informaţia, o păstrează pentru cei ce vor veni, într-o anumită măsură imortalizează efemera trecere a noastră pe Pământ, provocare ambiguă a unei nemuriri promise dar greu de atins pentru cei mulţi.
Christian Paraschiv in atelierul sau, La Courneuve, 2018
Cu vânt
Cum se raportează la viaţă artistul? Care sunt legăturile, semnificaţiile, ne ajută istoria să înţelegem? Și apoi, imagine în oglindă, unde alege să se poziţioneze faţă de moarte? S-a scris despre sălile de disecţie, desacralizarea corpului uman tăiat, cercetat pentru cunoaştere şi progres, rivalităţi, orgolii, învingători sau învinşi. Leonardo fura cadavre din cimitire ca să le studieze, Vesalius a lăsat planşe anatomice de neegalat, lucrate împreună cu Jan Stephan van Calcar, unul dintre elevii lui Tiţian, colaborare ce avea să influenţeze timp de secole tot ce s-a făcut în domeniu. Descoperirile ştiinţifice, microscopul electronic lărgesc orizonturi abstractizând reprezentările, ducându-le atât de departe în detaliu încât să pară de neînţeles pentru ochiul profan. Inevitabil trupul devine material de lucru, suport ori mijloc al expresiei plastice, ajunge să fie contemplat şi scrutat de către artistul ce caută sensul existenţei, el se apleacă asupra fiinţei sale în primul rănd, fiindcă e la îndemână şi îl preocupă mai mult. Explorează toate ipostazele posibile mergând atât de departe încât linia de separare dintre viaţă şi artă va apare tot mai neclară, greu de fixat, pictorul devine astfel relevant în aceeaşi măsură ca opera sa. Întreaga existenţă, chiar şi cele mai neînsemnate amănunte vor avea importanţa lor, cu precădere în ziua de azi când curiozitatea e o caracteristică esenţială, condiţionată de tehnologia informaţiei, comunicare în timp real, diversitate a mijloacelor folosite pentru acces imediat la audienţe mai mari ori mai mici. Să nu uităm însă, demersul artistic autentic este suficient sieşi, poate exista natural fără martori sau recunoştinţă. Christian Paraschiv acţionează în cadrul acestei paradigme cu naturaleţe, nu s-ar poziţiona diferit în nici o împrejurare, felul de a fi, personalitatea sa nu lasă loc pentru manifestări în spaţiile ştiute, forme comune banalizate prin repetări la nesfârşit. Nu întâmplător exprimă cu limpezime convingeri dătătoare de sens, credinţa sa nu poate fi decât una singură: “Poate miracolul corpului a venit odată cu apariţia cultului morţii, vezi Egiptul spre exemplu. Aproape de religia ortodoxă care îţi conduce viaţa pentru ceea ce va fi după moarte. Viaţa de apoi. Aici e paradoxul. Da, omul, artistul a vrut să înţeleagă, apoi mai târziu doctorul, omul de ştiinţă, omul filozof ce încearcă să depăşească lumeasca materialitate. Câtă cultură! În ziua de astăzi marii oameni de ştiinţă sunt din ce în ce mai convinşi că lucrurile au fost parcă făcute de cineva! Altfel nimic nu mai este de înţeles, nici fizica cuantică ce permite unui foton să fie în două locuri în acelaşi timp. Suntem ceea ce încercăm să fim. Dumnezeu este cu noi dar nu prea îl înţelegem încă.”
Christian Paraschiv la restaurarea bisericii din Suici, 1983. Foto Ion Grigorescu
Nigredo
Negrul este culoarea limbajului, negrul cernelei din stilou, negrul plăcii de ardezie însemnat cu albul cretei, banda neagră a maşinii de scris. Negrul său a devenit închidere, linişte surdă, muţenie pe nevăzute. Se îngroapă în cărbune (1999 Piotrkow, Polonia) apoi se ridică în picioare într-o repetiţie a învierii. Sau ca descompunere a greutăţii materiei, închisoare a spiritului ce se eilberează prin renunţare. Negrul primul stadiu alchimic, performance în care se înveleşte în benzi subţiri de plumb ca o mumie, plumbul metal nigredo, toxic şi periculos pentru viaţă, moartea precondiţie a putrezirii (2000 Oudin Gallery, Paris). Drumul deschis către introspecţie şi autocunoaştere, analiza emoţiilor nu neapărat pe cale raţională, nucleul afectiv ca ţintă finală. Dureroasă e confruntarea cu realitatea interioară, cufundare în întunericul mai adânc decât orice abis, mai negru decât cel mai negru negru. Decapitarea este simbolul dar în egală măsură capul de corb. Se face referire la mortalitate, agonie pornită de la haosul interior, îndoială şi disperare, încercări neputincioase pentru aflarea existenţei obiective. Orice a trăit moare, tot ce e mort putrezeşte nascând o nouă viaţă. Dar dacă în adâncul beznei este aflat adevărul se va trece la următoarea fază, cea de albedo, lumină albă, stare de pace şi echilibru, cunoaşterea atitudinii potrivite, fântână sursă a vieţii din care izvorăşte tinereţea. Feminin şi masculin (1982): când bărbat şi femeie totuna sunt. Lumea fizică manifestare a dublei naturi la nivelul corpului, exprimare a celor două sexe, efemeritate predestinată dispariţiei. Ca spirit omul androgen este dualitate într-o unitate în afara timpului, spaţiului sau materiei, femininul şi masculinul în contopire, conştient şi subconştient ca tot unitar, adevărata identitate.
Christian Paraschiv in casa de la tara, La Bourguinière, 2015
Cuvânt
În discuţia despre responsabilităţi şi vocaţie atrage atenţia asupra importanţei cuvântului, puterii lui, cum poate fi o armă cu două taişuri pentru bine sau pentru rău. Să nu uităm că trebuie drămuit cu grijă ca preţios dar ce este, prea multa folosire l-ar devaloriza, poate fi aproape distrus de cei ce nu îl respectă. În plus practicarea limbajului scris intră într-o categorie aparte, nu toţi cei chemaţi sunt aleşi, valorile însă totdeauna ies la iveală. “Semnul, punctul, suprafaţa sunt primele mărturii a ceea ce devine Cuvânt. Noi încercăm să nu Scriem dar conţinutul ne duce la Cuvânt. Care are conţinut şi conţinător, ceea ce îl defineşte prin limbaj plastic.”
Christian Parasciv, Conacul Otetelesanu, 2018
Cutia cu fotografii
Nu este posibil să le pui într-un sertar al memoriei şi să le uiţi acolo, sunt mai mult decât simple imagini pe hârtie. Lucrările foto de dimensiuni foarte mici colorate în anii 60-70 au fost salvate de mama sa într-o cutie de pantofi. Fac parte din identitatea autorului sau mai bine spus a ceea ce alege să arate, trecut fetişizat pe care s-a acţionat cu o varietate de intervenţii: haşuri cu cerneală violet, decupaje, reansamblări de mici pătrate, un puzzle fixat cu bolduri ca într-un insectar de şcolar, accentuarea conturului cu ajutorul capselor metalice rotunde, acoperirea feţelor cu botniţe alungite ca cele de câine, pierdere a identităţii prin ascunderea chipurilor in spatele plasei de sârmă, alienare şi angoasă, dezumanizare şi reducere la un anonimat uniformizator, uscat, golit de sentimente într-un abandon resemnat, trimitere foarte precisa la destinul fiinţei umane din regimul totalitar comunist. Totul se explică cerebral, rece, detaşat, cu teama conştientizării ori acceptării traumei, orice trebuie lăsat în urmă, învelit, ferit de priviri şi astfel purificat, dus în afara durerii. Fiecare martor poartă un nume ca o plăcuţă de identificare a corpurilor ce zac în groapa comună presărată cu flori de nu mă uita: “Tânăr comunist” (1970), “Școlăriţa” (1973), “Reimagine” (1978), “Bunica, mama şi sora mamei” (1970), “Jocuri, Cuvinte încrucişate” (1970), “Image-Reimage” (1978), “Feminin-Masculin sau Moartea” (1997).
Christian Paraschiv Aller-Retour entre photographie et peinture 2012
Poale în brâu (2018)
Lucrarea face parte din ciclul “Satul şi Ortodoxia”, plăcinte chiar înainte de a fi puse la cuptor, galbenul crud al oului întins pe aluatul moale cu mănunchiul penelor de pasăre. Performance ca trecere de la rutina şi simplitatea gestului anonim la mişcarea mâinii ca ceremonial, reconstituire în cadrul atelierului a unui moment aparte, pensulaţii pe imaginea fotografică, aduceri aminte şi reverii. S-a înfăţişat ca urmă lăsată de o stare aparte ce transcende timpul, strângere a lumilor de la răsărit spre apus, aducere împreună în modernitate dar şi în tradiţie, recapitulare a lucrurilor importante.
Christian Paraschiv „Poale in brau”, 2018
Negrul este culoarea limbajului iar Christian Paraschiv are încă multe de spus..
Christian Paraschiv, Pro Nomos, Galeria Romană, Bucureşti, 5 februarie-6 martie 2019.
Nomos Exposition Christian Paraschiv, Le Fonds de dotation Enseigne Des Oudin, Paris, 1 decembrie 2018-30 martie 2019.
Bucuresti PARASCHIV fum pe fotoC Paraschiv 1980Christian Paraschiv in atelier, ParisChristian Paraschiv Negrul este culoarea limbajului 1988Communisme PARASCHIV travail sur un ancienne ambrotype Aurel Cojan la vernisajul expozitiei lui Ch Paraschiv, Galerie Oudin Paris 2000 C Paraschiv „Domnul Paul” 2009 C Paraschiv „Féminin Masculin” 1999Foto Paraschiv 1982 Oravitan , Babeti ,BerneaParaschiv OBJET POLITIQUE 2000Paraschiv „Le devoir” ardezii scolare 1986Paraschiv FEMININ MASCULIN 1979Paraschiv Nomos – Corp – Mucenici 2009Paraschiv Sat si Ortodoxie 2016Paraschiv REIMAGINE 1978Paraschiv Negrul este culoarea limbajului 1988Paraschiv Nomos 2009Paraschiv NOMOS 2002 PEINTURE SUR PLOMBpiinea 1977 PARASCHIVParaschiv Sapun comunist 2006C Paraschiv, fum si grafit pe fotografie 1978Paraschiv 1978 FoisorC Paraschiv „LE NOIR EST LA COULEUR DU LANGAGE” 1986Paraschiv Nomos – Corp 2006C Paraschiv, „Strunga” 1979-2000
Secretul unei cafele bune este să pui multă cafea mărturiseşte Mihai Sârbulescu amestecând în ceaşca frumos mirositoare, aromată puternic de profunzimile generoase, grosimi sub care se ghiceşte savanta combinaţie irezistibilă ieşită parcă din retorta unui alchimist, esenţă cu semnătură de negăsit în altă parte. Largheţea îi defineşte personalitatea, începând cu pasta groasă pusă într-o echilibristică pe muchie de cuţit şi încheind cu gesturile mărunte pe care numai un om cu prea mare dragoste de semeni le mai face. Deşi cunoaşte răspunsul mă îmbie de fiecare dată când îl vizitez cu o “unghiuţă” fie de whisky fie de palincă, nu ştiu ce pierd dar mă priveşte, o fi pe undeva un iad şi al celor care fac nazuri, nu am nici o îndoială. Dacă cineva m-ar lega la ochi să mă arunce în tunelul iepurelui aş recunoaşte fără greutate încăperea mirosind atât de familiar, amestecul culorilor de ulei cu fumul de ţigară, să descriu aş putea fiecare amănunt, câţi paşi faci de la şevaletul care a aparţinut lui Alexandru Ţipoia până la paleta lui Afane Teodoreanu, nu departe de cea a lui Simion Crăciun, bunul său prieten. Peretarul deasupra caloriferului sub fereastră de la Emil Ene, covorul boieresc acoperitor al întregului perete din planul îndepărtat şi pus, de ce nu mă mir, de-a-ndoaselea. Dulapul cu furnir gros în stil Biedermeier, înăuntru printre haine stă pitit un mic televizor, nu l-am văzut vreoodată însă am auzit de el, furnizor de filme cu bandiţi sau lupte marţiale gen Bruce Lee. Cele două lucrări de Paul Gherasim, singurele de altfel expuse, una pe hârtie în spatele canapelei, cealaltă pe pânză în dreapta intrării lângă crucifixul de lemn policromat. Dedesubt pe podea o bibliotecă din scânduri sprijinite pe picioare de cărămizi, construită la îndemnul şi conform concepţiei domnului Paul. Până nu demult era şi un fotoliu pe care l-am luat în Cabinetul de curiozităţi, acum îşi odihneşte bătrâneţile la Râşca. În expoziţie a fost însoţit de o notă scrisă de mână: “Pictori şi sculptori care au stat în acest fotoliu din anul 1988 când a intrat în patrimonial atelierului meu, până în toamna anului 2017, când a fost luat de Constantin Ţînteanu pentru Cabinetul de curiozităţi: Ioana Bătrânu, Gheorghe Berindei, Horia Bernea, Ioan Burlacu, Andrei Chintilă, Dorin Coltofeanu, Simion Crăciun, Cristian Diţoiu, Sorin Dumitrescu, Andreea Flondor, Constantin Flondor, Paul Gherasim, Ion Grigorescu, Mihai Horea, Ioan Iacob, Matei Lăzărescu, Paul Neagu, Dan Palade, Cristian Paraschiv, Horea Paştina, Mircea Roman, Valentin Scărlătescu, Ștefan Sevastre, Afane Teodoreanu, Mircea Tohătan, Constantin Ţînteanu, Vasile Varga, Florentina Voichi şi subsemnatul Mihai Sârbulescu.” E plăcut în atelier la Mihai. Oricât de mult ar fuma nu mă deranjează, dezordinea ordonată, Maria Nicolescu a încercat fără succes desigur să recompună totul în modele acceptabile omului cuminte şi disciplinat, întrebare: cum voi mai găsi ce îmi trebuie dacă le muţi de unde le-am pus? Aşadar salvat a fost muntele de tuburi cu vopsea şi hârtii mototolite, de asemenea masa populată cu întregul şi încă pe atât în plus. Mai nou a început să picteze autoportrete pe foi de hârtie fără să privească în oglindă, fără pensulă, doar cu ajutorul cuţitului de paletă. Rezultatul: mulţimea petelor de culoare, mari sau mici, luminează pâlpâind ca licuricii albul suportului sidefat ce parcă şi-ar lua zborul în palide adieri de vânt. La expoziţia “O lucrare pierdută”a dorit să expună unul abia ghicit, câteva urme de negru pe suprafaţa modestă puţin ruptă la un colţ, fixată oarecum brutal de cuiele bătute în blatul de lemn. Galeristul nu a fost mulţumit, aştepta cu totul altceva, mai placut privirii şi mai pe înţelesul clientului special invitat să vadă şi desigur, să cumpere. El vrea peisaje frumoase, flori încântătoare cu vesele şi pline de viaţă culori. Tristeţea, grijile, zile mohorâte urmate de nopţile fără somn să şi le ţină pictorul pentru el, prea multă durere în lumea asta şi nimeni nu-i amator pentru aşa ceva.
Fereastra atelierului 2015
Făina
Există câteva lucrări care ne scot întotdeauna din încurcătură ferindu-ne de multe bătăi de cap şi efort, sunt precum unele mirodenii rare care dau gustul felului de mâncare aparte de care îţi vei aduce mereu aminte cu plăcere făcând acea diferenţă dintre banal şi sublim. Constantin Flondor locuieşte la Timişoara, întotdeauna peste mână când e nevoie de ceva al său pentru o expoziţie să apelăm la serviciile unui curier, mai ales cand este pe grabă. Dar la îndemână se află faimoasa de acum lucrare “Făina”, nu trebuie decât să te întinzi puţin pentru a ajunge la raftul de sus, să o dai jos, eventual să o mai ştergi de praf. Tehnică mixtă pe hârtie intr-o ramă de metal, tonurile sale potolite, discretele griuri plăcute ochiului o fac să fie potrivită la orice, nu am dat greş niciodată până acum, la fel cu “Bolta de lumină” a lui Paul Gherasim expusă şi ea de mai multe ori. Eu le-aş arăta dacă s-ar putea la fiecare expoziţie, ca experiment cel puţin, garanţie că ceva tot merită văzut, deci privitorul nu a bătut drumul degeaba.
Lupta cu viaţa
Era seara târziu, ca vorbe de rămas bun înainte de a se îndepărta: a fost bine, am scăpat de încă o zi, sunt mulţumit. Mai fentase o dată tristeţea, mai păcălise o dată viaţa îngăduindu-şi un răgaz, de unde această melancolie, de ce corvoada nesfârşită, de unde blocarea într-un perpetuum mobile sufocant fără cale de ieşire? Prin geamul prăfuit se vedea curtea interioară. Porumbeii îşi luară zborul speriaţi peste acoperişurile adunate într-o configuraţie aproape abstractă, tencuieli coşcovite gata să cadă adăugau un sentiment în plus şi nu înspre bine. Cu toate acestea mie îmi plăcea priveliştea, demnă de pus pe suprafaţa albă a pânzei ce stătea fixată pe şevalet. L-am întrebat de ce nu a pictat-o vreodată, doar e aici sub nas, a dat vina pe contre-jour-ul supărător pentru ochi şi mână, aşa ceva nu e posibil, nici de dorit.
Lupta cu pictura
Nimic nu se face cu uşurinţă, dimpotrivă totul este chin şi împovărare. Eu nu înţeleg aceste lucruri, acolo unde ar trebui să fie sărbătoare şi lumină de ce să fim legaţi cu zbucium şi corvoadă? Ce ursitoare la naştere a spart oglinda frumuseţii făcând-o mai dureroasă decat ar putea să fie, darurile primite plătite cu vârf şi îndesat, dar cum să ne plângem când Van Gogh se împuşcă în fiecare zi, cui să îi pese? Toţi aşteaptă ca artistul să moară, să o ia razna de nebun pe câmpii, dacă s-ar putea să-şi zugrăvească înţelesul cu sângele propriu, sacrificiu al arderii de tot, ruperea întregului în mii de imagini ale coşmarului. Sună bine, ce romantic… Mai bine te făceai slujbaş al sistemului, sunt mulţi care s-au descurcat de minune, belşug peste veselie, nu mai priveşti în urmă. Dar pe mâna cui să laşi angrenajele delicate din traiectoria Lumii, cine ar mai veghea să nu ne prăbuşim chiar cu totul în abis?
Efemera
“Siderat. Praf şi pulbere. Anotimpurile. Fără timp nicicând.” Scris apăsat cu o culoare cărămizie care se ia pe degete. Pe spatele hârtiei rupte în două un text la imprimantă: *Thank you so much for sending the book about Mihai Sarbulescu to the Rijksmuseum Research Library. The beautiful album arrived today. A valuable addition to our library collection.” Din nou cu un creion şi tot apăsat: ” Eu aşa de dragul picturii, m-am îndrăgostit de pictori.” Alături: “Amintiri din vremea când nu eram pisică.” Subliniat, poate fiindcă avea o anume importanţă: “O pictură pierdută.” Ce sunt acestea? Sunt bucăţi de hârtie acoperite peste tot de însemnări, plicuri nedesfăcute cu facturi înăuntru, scrise şi ele, texte tipărite ghicite printre litere de mână, de fapt o agendă improvizată, majoritatea părţilor ei ajunsă la gunoi, am strâns câte am putut în ideea de a face o expoziţie numită “Efemera”, nu ştiu când şi dacă se va materializa, deocamdată sunt martorii mei. Nu totul este desluşit, accidentele au acoperit unele pasaje facându-le ilizibile, petele de vin sau cafea ascund ceva dar dezvăluie altceva, se poate încropi un jurnal de bord chiar şi numai punând cap la cap peticele adunate de pe jos.
Autoportret
L-am rugat să mă ajute cu detalii despre atelier, loc în care îşi petrece o mare parte a timpului. Cu persuasiune am reuşit să-i smulg ceva, mi-aş fi dorit un roman întreg, s-au dovedit a fi doar câteva rânduri ce abia îi acoperă palma. Palmă care transformă tot ce atinge în aur: “Atelierul meu arată ca un coş de gunoi unde mă azvârl eu. S-a strâns în el de-a lungul vremii maldăr de vrute şi nevrute, mai mult nevrute. Mă fac că nu văd nevrutele. Nu am scăpare însă, cum mă mişc, mă mânjesc: culoare mai întâi, apoi praf şi pulbere. Fumul ţigării se întoarce mereu în nasul meu, orişicum mi-aş răsuci mâna. Scrumiera dă pe dinafară. Mâncarea se strică uitată în frigider. Scoarţa se revarsă cu capul în jos pe perete. Când mă vizitează cineva mă scuz pentru toată această harababură, simt că de fapt îmi cer iertare pentru eu însumi, pentru faptul că sunt aşa. Cel mai bine mă aflu totuşi în acest calvar care mă pune pe jar. Mă oglindesc în el, precum cu mâhnire Cetatea Neamţului de-atâtea veacuri în Ozana cea frumos curgătoare şi limpede ca cristalul!”
Constantin Ţînteanu
Mihai Sârbulescu „Autoportret” ulei pe hartie 1995Mihai Sârbulescu „Autoportret” gravura 1975Mihai Sârbulescu „Gradina lui Ovidiu si Marie-Jeanne”, ulei pe panza 2014Mihai Sârbulescu „Iarna pe ulita” u/p 2015Mihai Sârbulescu „Agapia” u/p 2004Mihai Sârbulescu „Heruvimi” u/pMihai Sârbulescu „Agapia veche” desen 1975Mihai Sârbulescu „Vas cu flori” u/p 2015Mihai Sârbulescu „Vas” u/p 2015Mihai Sârbulescu „Balcic” u/p 2015Mihai Sârbulescu „Augsburg” desen 1990Mihai Sârbulescu „Fantana” u/p 2015Mihai Sârbulescu „Tescani” u/p 1985
Atunci când tragi uşa după tine, în care parte te situezi cu adevărat, cât rămâne din povestea ta afară şi ce poţi lua pe furiş, fără să afle cineva, înăuntru? Laşi vreo adâncitură în miezul nopţii dacă te îndepărtezi în grabă, te va urma ea ca o umbră apoi, oriunde te vei duce? De ce uneori faptele îşi pierd înţelesul chiar daca s-ar explica la nesfârşit, în loc să se adune firesc, fără efort, precum zborul păsării încremenit pe stravezimea văzduhului? Răspunsul va fi întotdeauna după rostul şi apropierea fiecăruia, mai mult sau mai puţin din tot ce gândeşti, după dorinţă. În timpurile actuale, aşa-zis ale noastre, care se aşează peste noi cu de-a sila precum un giulgiu, ne apasă umerii şi nu avem cum le ocoli orice am face, întâlnim tot mai des vorbe cu sensuri noi, născute din alterarea brutală a limbajului. “Diversitate” pare a fi un cuvânt magic în măsură să explice aproape orice, e cheia ce deschide multe porţi, de-a valma, atât spre adevăr cât şi spre minciună. Ne lovim de el mereu. Și dacă discutăm despre locul unde artistul îşi petrece mare parte a vieţii meşterind tot felul de lucruri folositoare sau inutile, ce abordare ar fi mai potrivită? Pentru acest spaţiu atât de intim, depozitarul trăirilor şi emoţiilor, martor al deziluziilor, părtaş al speranţei şi reuşitei. În concluzie, imaginea răsfrântă a chipului său… Greu de stabilit… Deşi nu am auzit pe nimeni sunt sigur că s-a spus nu o singură dată că: “atelierul este acolo unde sunt eu”, “atelierul e pretutindeni” ba chiar extremul “eu nu am nevoie de atelier”. M-am întâlnit în schimb cu lamentări de genul: “atelierul e prea mic, greu de încălzit, costisitor, impropriu, nu suntem ajutaţi, etc, etc.” Încetul cu încetul ne deplasăm pe nisipuri mişcătoare unde punctele de vedere şi interesele sunt întotdeauna foarte diferite, nu de puţine ori chiar antagonice. Asta fără să mai luăm în calcul (ne)punerile de acord în privinţa a ce criterii trebuie îndeplinite pentru ca cineva să fie numit artist, cine e profesionist şi cine simplu amator, reguli peste reguli, ierarhii stufoase în continuă schimbare. Idolii de ieri daţi jos, înlocuiţi fiind cu cei de azi, dar atenţie, ei se clatină deja în anticipaţie pentru a face loc celor de mâine. Aşa e mereu cu moda atât de schimbătoare şi superficială, este golul în care cad invariabil toţi cei care aleg acest drum, culegi tot ce poţi azi, viitor nu există. Pe calea aridă, rănită cu pietre ascuţite şi pavată cu suferinţă se încumetă doar cei adevăraţi, aici e greul, nu mulţi vor să o urmeze, doar câţiva ajung la capăt. Atelierul are multe înţelesuri. Prea uşor nu pot fi cuprinse toate dintr-o privire. Ion Grigorescu întreabă de ce atunci când cineva care locuieşte într-un loc oricât de mic se plânge de lipsa atelierului: “Mă mir cum spun unii că n-au atelier dar au casă. Am făcut lucrarea “At Home”, 2005 (Fundaţia Gulbenkian) cu turul casei, camerele deja din 1976 sau 74 (există data), casa se împărţea în casă şi atelier, ochiul pătrundea peste tot, atelierul se distingea prin unelte şi depozite de lucrări, substanţe, altfel de perdea. Uneori atelierul deranjează, e nevoie de negocieri, e un pericol de expulzare, familia trebuie muncită pe această temă. Pe şantier s-au născut copiii, au avut parte de atelier, cred că le trebuie aşa ceva şi acum. Când am avut atelier am mutat toată casa acolo. Și nu eram singurul, mai erau unii dizgraţiaţi, izgoniţi, trăind cu amantele în aşteptarea divorţului. Domnul Gherasim (Paul) ascundea lucrările, atelierul devenea o modestă cameră unde discutam despre o carte, îmi dădea un măr, pâine, ne uitam la mobila ţărănească în aşteptare de ce? Trecătoare, de exmplu un stup din nuiele împletite şi pământ, poate din dulap scotea o ie, un zid era din ferestre, opera arhitectului Joja, pe geam se vedea piaţa Unirii şi ruinele Curţii Domneşti A câta?). Intram şi la alţii, celălalt Gherasim era copleşit de lucrări şi pe locul rămas una pe şevalet. La Bernea îşi făcuse rastel, dar obiectele nu aveau loc, parazitau. Primirea pe două fotolii ultracomode, lăsat pe spate şi unul şi altul spre binele creierului. Mai târziu, la Otopeni opera de-adevăratelea. Între Șelari şi Otopeni a fost Pangratti, i-ar trebui dedicate cărţi fiecăruia din atelierele astea. La mine v-a derutat epoca de renunţare la lucru, artă, creaţie. Decadenţa mintală a apărut treptat şi m-a înstrăinat. Se văd doar eresuri înainte de aruncare pentru urmaşi camere goale.”
Ion Grigorescu, „Arta bate arta” (1995), refacut in 2006 expus la galeria Meta/Galvani Tei 2002
“Recent mi s-a cerut o fotografie în atelier (expoziţia de la ASE). Mi-am făcut selfie, la sobă, ştiţi, sunt numele celor din familie, scrise de copii. O altă fotografie arată un câine de tablă pe autoportretul meu (nu al câinelui), totul lângă masă, în locul unuia dintre scaune (cca 1995 pentru Arta bate arta). Vreau să spun că oricum, ori sculptorul face sculptură în apartament, ori face casă din atelier, tot una-i. Viaţa e un continuum, de la nimic spre ceva, cu pauze la ambele capete.”
In Vasile Alecsandri (2018) cu „Ecorseu” (1965)Ion Grigorescu, „Selfie”, 2019
Întoarcerea de unde am plecat
Expunerile pe tema atelierului făcute de Ion Grigorescu le-am considerat lucrări vizuale ce ar putea fi înţelese mai bine dacă le-aş pregăti rama, cadrul care delimitează spaţiul, punând accentul acolo unde era necesar, balansând într-o parte sau alta atât cât a fost nevoie pentru o bună cumpănire. Introducerea făcută şi-a propus acest rol, nimic mai mult. Aşa cum în “Discuţia ramelor” am căzut de acord că graniţele sunt acolo independent de intenţiile noastre, la fel şi separarea de un fel sau altul ce însoţeşte actul creaţiei artistice este indispensabilă. Numeroasele vizite pe care i le-am făcut de-a lungul timpului, atât în Pitar Moş cât şi Vasile Alecsandri, au generat o stare de nedumerire, deşi aparent nu lucra undeva, periodic apăreau în expoziţii lucrări noi. De fapt era foarte simplu: atelierul, modest, se disimula în ambientul casei de locuit, nu se prezenta cu emfază cum te-ai fi aşteptat, nu era acea scenă de pe care se declamau convingeri absolute. Am considerat potrivit, pentru a închide cercul, să revenim de unde am plecat, cu reacţia domniei sale la rama propusă. Astfel, oarecum neaşteptat, şi-a găsit şi aceasta la rândul ei o ramă. Cadru al cadrului: “E frumos, are imagini sculpturale (sau de instalaţie) – cea cu uşa, de la început d. ex. – însă parcă prea bătut de vânturi, sigur, în aparenţă, totul se poate pierde, totul poate să nu aibă sens. Sorin Dumitrescu ne luminează, mai e şi Sfântul Duh care se antrenează (se bagă), selecţionează, ajută, operele. Alţii au crezut în hazard (M. Duchamp, şi colegi de-ai lui) pentru buna alegere şi cea valoare; cei care nu cred în nimic sau doar în ei înşişi (nula dies sine linea) se frământă în zadar (cuvântul e nepotrivit, e pe dos, zadar înseamnă aşteptare să primească un dar) ei se frământă degeaba. Găselniţa e la dispoziţia tuturor, numai să nu fie de la altul.” Constantin Ţînteanu
Ion Grigorescu la Galeriile Karo pregatind expozitia „Cabinetul de curiozitati”, 2018Ion Grigorescu „Basarabia” (1999), lut, ulei si smoala pe panza de sac, 110×210 cm.Ion Grigorescu „Ce este pictura? Mantuitorul” (2004), lana pe canavaIon Grigorescu „Copilul” (1976), ulei pe panza, 61,5×50 cm.Ion Grigorescu „Gat. Autoportret cu Tutankhamon” (1976), tehnica mixtaIon Grigorescu „Imparatia cerurilor” (1994), tempera pe ulcior de lut, 23×18 cm.
Ion Grigorescu „Lumanari si umbrelute de papadie” (2016), papadie pe panza afumata cu lumanari, mir, 50×60 cm.
Ion Grigorescu „Nicolae Balcescu si Avram Iancu” (1973), ulei pe panza de sac, 116x143x17 cm.Ion Grigorescu „Om mort” (1982), ulei pe panza, 46×73 cm.Ion Grigorescu „Omul cu o singura camera (Acasa)”, (1977), ulei pe panza, 79×100 cm.Ion Grigorescu „Panica la iesirea din hipodrom” (1971), ulei pe panza, 77×80 cm.Ion Grigorescu „Portretul lui Manuel Zeltzer” (1968), tempera cu ou pe lemn, 23×20 cm.Ion Grigorescu ” Sambata, saptamana a 7-a la Rasca” (2018), acuarela, 50×42 cm.Ion Grigorescu „Valea Izei” (1971), penitaIon Grigorescu „Vindecarea epilepticului” (1993), ulei pe tabla zincata, 27×55 cm.Ion Grigorescu „Mana” (1982), ulei pe panza, 35,5×14 cm.
